Acum vreo cativa ani ma speria ideea de “revedere”. Si ma refer la revederea aceea cu fostii colegi de scoala sau liceu, eventual si cu profesorii de-atunci. Intre timp, viata mi-a dat vreo doua palme peste cap si vreo cateva experiente de gen astfel incat mi-am schimbat total parerea.
De ce mi se parea aiurea? Pentru ca-n mintea mea ideea de-a te revedea cu niste oameni pe care nu i-ai mai vazut de zeci de ani si cu care nu mai ai nimic in comun era cumva depasita. Adica ce-am avea sa ne mai spunem? Ei uite, ca avem. 🙂
E drept! Depinde mult de felul nostru de a fi si de cat de tare am fost legati sufleteste. Cam cate amintiri am construit, cate sandviciuri am impartit prin pauze sau cate boacane am facut, camuflat, incurajat etc.
Pot sa spun ca am acum la activ cel putin o revedere cu profesorii si-o parte dintre colegiii de scoala generala, o intalnire restransa cu o parte dintre fostii colegi de cls I-VIII (vezi articolul aici) si cateva reintalniri cu fostele colege de liceu. Deh! ce sa-i faci? La Hogas eram preponderent fete. 🙂
Fiecare dintre ele, o spun cu mana pe inima, a avut farmecul ei si m-a bucurat enorm. Deci, clar! recomand. E-un exercitiu bun pentru minte si suflet!
Ce-mi place mie acum la o revedere? Faptul ca ne privim prin ochii celorlalti, ne amintim instant momentele placute, revolutiile facute (noi in liceu chiar am schimbat profesorul de romana, deci ne putem lauda cu o miscare de gen 😉 ), faptul ca suntem naturali si autentici ca adulti si nu incercam sa parem ceea ce nu suntem. Sigur, asta mi s-a intamplat mie, de unde concluzia ca am avut colegi misto, nu-i asa? 🙂
Fie ca am depanat amintiri, fie ca ne-am pus la current cu noutatile din vietile noastre sau pur si simplu ne-am trecut in revista bucuriile si tristetile, toate la un loc si fiecare impreuna, pentru mine au avut un farmec aparte. De asta m-am si decis sa scriu aici pe blog. Sa ramana undeva negru pe alb aceste simtaminte si poate, de ce nu? sa-i inspir si pe altii sa se reuneasca.
Cred ca n-am spus-o niciodata dar ma mandresc cu faptul ca fac parte dintr-o generatie care a citit mult, a invatat, a mers la olimpiade. Am avut revelatia asta ieri cand, privind la masa deloc tacuta a unei revederi cu trei dintre fostele mele colege de liceu (pe Anamaria, stabilita in America n-o mai vazusem de 25 de ani!) am realizat ca acolo eram numai olimpice. Toate una si una: la lb. romana, lb. latina, lb.franceza si lb. engleza.
Poate parea normal daca ne-amintim ca suntem nascute in perioada ’74-’75 si ca toate am absolvit in primele 10 in anul de gratie 1993 la (pe-atunci) Liceul “Calistrat Hogas” – profil filologie istorie.
Acum ca ne-am si laudat putin, remarc atat: bucuria imensa a clipei de a ne reintalni si modul firesc al redescoperirii. E tot ce am simtit eu si va impartasesc cu dorinta de a trai si voi asemenea sentimente. Pentru ca le vedeam pe fetele mele dragi ca si cum nu le mai vazusem de o saptamana. Si tare mi-a placut sa le privesc, sa le ascult si sa le strang in brate. Stiu, sunt o sensibila, veti spune…
Dar realmente m-am bucurat! M-am bucurat sa descopar ce oameni frumosi a dat generatia din care fac parte, ce misto suntem acum ca oameni, poate chiar mai faine decat atunci cand eram pustoaice! Ce puternice, mature, asezate si responsabile suntem ca femei dar si ce simt al umorului ne-am dezvoltat indiferent pe unde ne-au dus drumurile vietii.
Si am mai sesizat ceva: ca atunci cand e bucurie si drag de revedere distantele de mii de kilometri devin doar centimetri pe o harta astfel incat o tara precum Danemarca se aseaza fix langa Statele Unite iar Romania sta lejer unde vrea ea. 🙂
Nu stiu daca trecerea timpului ne face mai intelepti…Probabil ca da…Sau poate dorul de vremuri apuse ne face sa fim asa.
Ce stiu sigur e ca dorul celor plecati in strainatate (cel putin a celor pe care-i cunosc eu) e tare puternic si devine adeseori liantul pentru evenimente de acest fel. Si uite-asa-ntelegem inca-odata ca nici muntii, nici marile si nici toate oceanele lumii nu ne pot desparti. Nu pot separa si nici instraina sufletele unor oameni frumosi.
Ne despartim fizic dar ne purtam mereu in inima…
Azi scriu cu drag si cu recunostinta pentru toate aceste momente. Pentru momentul care nu mai e dar care-a fost clipa numita “ieri”. Pentru momentul creat impreuna din iubire.
Azi sunt recunoscatoare! 🙂 Ii multumesc Irinei (vezi interviul cu ea aici) ca ne-a adus impreuna. Si Loredanei ca a venit. Si Anei Maria ca m-a surprins asa frumos cu prezenta ei. Dupa 25 de ani…mai ceva ca Dumas.
Nu pot decat sa va doresc si voua astfel de momente. Eu cred ca asta inseamna sa traiesti in prezent cu respect si drag fata de trecut. Pentru ca fara el nu am fi cei care suntem astazi, aici si acum.
Va indemn sa cautati si sa creati momente speciale in vietile voastre! Cautati-va colegii, prietenii, fostii profesori! Spuneti-le ce mult au insemnat in vietile voastre si mai ales bucurati-va de ei!
Fiti sanatosi si traiti, oameni buni! Ca de murit nu-i nici o scofala, vorba maestrului Adrian Pintea. 🙂
