Azi e despre copilul interior

  Azi e despre copilul interior. M-a inspirat Daniel Zarnescu (daca nu stii inca cine e iti recomand sa te uiti aici) prin mailul pe care l-a scris cititorilor sai fideli. Si uite asa am aruncat o privire spre Irina cea mica si rolul ei in viata mea.
  Stiti, poate, o parte dintre voi ca se tot vorbeste despre vindecarea copilului interior si cred ca e esential sa facem cu totii asta. Vorbesc din experienta si nu din carti. Sunt o multime de metode acum, psihologi si coachi care ne pot ajuta, precum si terapii diverse.
  Si mi-as dori ca aceste randuri sa va inspire sa-l cautati si voi. Sa va dati libertatea si sa gasiti curajul de a vorbi cu el sau cu ea – “cea mica”.
  Pe Irina mea cea mica o simt prezenta acolo, in suflet. Mai mereu. Dar n-am stiut asta pana de curand. N-a fost vreun aha! peste noapte. A fost o constientizare venita in urma unor discutii luungi cu prietenii mei de profesie coach, carora si pe calea asta le multumesc! Stiti ca va iubesc! 😉  
  In urma acestui proces am inteles ca ea ma insoteste si a facut-o mereu, cu pasul ei sprinten si zambetul strengaresc. Doar ca eu n-am avut ochi sa vad asta. Si probabil am constientizat ca se intampla, la nivel subconstient, in momentul in care am decis sa lucrez cu copii. Sa fac un proiect de emisiune de televiziune in care ei erau principalii actori. Cred ca eram deja obosita de drumul plin de responsabilitati al adultului si uitasem sa ma mai joc. S-o ascult pe Irina cea mica. Luam viata mult prea in serios! Si uite-asa, dupa ce mi-am exersat fie primit! rolul de adult responsabil si profesionist, am simtit o anume chemare. Si asa m-am asezat pe un alt drum plin de necunoscute si de copii cu varste diferite. Au urmat alte proiecte: ateliere, cursuri, colaborari. Toate in preajma copiilor.
Asa au trecut iata! 8 ani, timp in care i-am invatat si m-au invatat tot felul de lucruri. Eu pe ei: notiuni de jurnalism/televiziune/comunicare/marketing si muulte altele iar ei pe mine: variatiuni pe teme precum autenticitate, prietenie, spontaneitate, si-un alt fel de-a fi.
  Si pentru ca pornisem de la ideea “copilului interior” si cata nevoie avem de el… Da! eu cred ca adultul are nevoie in permanenta de copilul interior. Zi de zi, clipa de clipa. Nu e de-ajuns sa ne-amintim doar din cand in cand ca el exista. Parerea mea!
  Pe mine, Irina cea mica m-a ajutat sa-mi implinesc visele copilariei. Sa-mi fac munca asa cum ar face-o cel/cea care descopera lumea in fiecare zi cu alti ochi, sa construiesc cu dorinta Irinei cea mica, ce se visa regizor pe platourile de filmare de la Hollywood, sa fiu creativa la maxim in fiecare dintre atelierele pe care le organizez, sa ma descopar putin cate putin, sa ma dezvolt, sa fac teatru, voluntariat samd.
  Fara copilul interior nu cred ca as sti cum sa ma bucur. Irina cea mica ma tine entuziasta (sigur! nu mereu. Cred ca ar fi ceva in neregula cu mine daca ar fi asa nu? 🙂 ) si ma ajuta sa nu mai tind spre perfectionism, sa ma relaxez in relatiile cu oamenii, sa fiu sincera, directa, autentica, iubitoare. Sa fiu eu insumi! Sa risc si sa-mi asum asta.  Sa-mi treaca repede daca sufar. Pentru ca asa fac copiii. Se supara dar le trece repede. Priviti-i atent!
  Poate ca sunt prea copilaroasa uneori, poate prea entuziasta, prea indragostita de viata si de oameni. Iubesc usor si ma inalt atunci cand iubesc. Cat sa am de unde sa cad. Si cad adeseori. Si doare… Dar face parte din viata. Ma declar responsabila si imi asum fiecare cadere.
  Sunt ceea ce sunt si atata vreme cat nu-i ranesc pe cei din jur prin comportamentul meu, cred ca sunt un om frumos. 
  Sunt un copil rebel si cuminte in acelasi timp, sunt o oglinda pentru multi dintre oamenii care ma inconjoara,  sunt, ca si tine, esenta divina.
  Iar copilul meu interior merita ascultat, iubit si apreciat pentru tot ceea ce mi ofera. Exact ca si al tau! 
  Eu pe Irina cea mica o voi invita azi la o inghetata. Cu fistic si ciocolata. 🙂
  Tu, ce ai de gand sa faci? 

 

Fotografii din arhiva personala

spacer

Leave a reply