Plang ori de cate ori ne luam “la revedere!”. N-am facut exceptie nici de data asta. Recunosc! E drept, am lacrimat numai dupa telefonul de final cand stiam deja ca mai are doar cateva ore pana la zborul spre Cairo. Poate ca durerea despartirii nu a mai fost la fel de mare pentru ca m-au relaxat anii trecuti si petrecuti intre noi, poate ca am mai inteles niste lucruri si am mai asezat niste sentimente, poate ca m-am maturizat intre timp sau poate pur simplu m-am convins ca prietenia noastra e “tare ca piatra” si ca va dainui indiferent cate oceane si continente ne despart. Si pentru ca da! am reusit s-o aduc intr-un loc fain, plin de iubirea celorlalti si-n care se intampla minuni create de oameni. De voluntari. Am revazut, din nou, Africa prin ochii Alinei (prietena mea din Roman). Sunt fericita ca le-am aratat si altora frumusetile “continentului mama”. Mi-a fost dor si drag sa o revad, dupa atat timp! Imi spunea ca in ultimul an s-a imbogatit mult sufleteste pentru ca a lucrat cu 30 de studenti, alaturi de care a strabatut jumatate din Africa (mai exact partea de sud), a facut proiecte pe educatie, a trait in comunitati mici si a invatat sa gateasca la foc deschis, a fost sora, mama, prietena si confidenta. Desi stiam ca pleaca sambata am rugat-o sa vina o ora la Piatra-n foisor, acolo unde se intampla toate si unde voluntaresc cei de la ASC, pentru a ne impartasi povestea ei. Departe de casa, printre atatia oameni frumosi din lumea asta, pe drumuri necalcate de altii decat poate cu bicicleta, cu pasul sau cu shapa (asta e un camion in care calatoresc pana la 100 de africani) s-a descoperit, si-a ascultat si bucurat sufletul, si-a gasit sensul, ritmul, destinul sau cum vreti voi sa-i ziceti. Am auzit povesti pentru prima oara, am citit fericire pe chipul ei, mi-a placut s-o vad vesela si spumoasa atunci cand impartaseste cu altii, am simtit cat de mult isi doreste sa schimbe lumea, oamenii, mentalitatile. I-am simtit durerea la gandul ca tot mai multi dintre cei care se fac ca traiesc in ” societatea asta “civilizata” isi construiesc viata pe iluzii si nu inteleg ca indiferent daca dormi intr-un pat de paie sau intr-unul cu asternuturi de matase, tot aia e! Ce conteaza cu adevarat e sa te simti multumit, fericit, implinit, cand pui capul pe perna si daca zambesti in somn (cum i s-a intamplat ei de nenumarate ori in Africa) cu atat mai bine! Asta da realizare! Goana dupa bunuri materiale gen masina, vila cu sapte camere si tot atatea bai sau excursii la Cuca Macaii, doar ca sa stai intr-o altfel de piscina si sa te lauzi prietenilor ce tare esti! ca ai zburat cu avionul ca sa vezi doi cocotieri si sa bei un cocktail cu ananas din cutie, sincer, nu cred ca-ti aduc fericirea. Poate eventual fi vorba despre o incercare de-a ti-o cumpara! Eu una nu inteleg si cred ca nu asta-i cu adevarat povestea cu fericirea. Din pacate insa la asta se rezuma societatea romaneasca si oamenii care traiesc in ea tot. Cica asta ar fi masura succesului. Pe naiba! Nu va luati dupa mass-media si nici dupa ce vedeti in reclame sau in filmele motivationale. Nu de alta, dar cel mai bine stie ce va trebuie nimeni altul decat sufletul vostru! Intindeti aripile si zburati! Asa cum a facut Alina. Nu conteaza varsta, momentul si cine va inspira! Conteaza sa vreti si sa aveti curaj! Actionati! Azi! Nimeni si nimic pe lumea asta nu merita sacrificiul vostru.Vorba cuiva: decat o viata lunga si plina de neimpliniri, ma bine una scurta, traita la maxim! Pe mine, recunosc, m-a inspirat Alina!

Foto: Arhiva personala a Alinei Dumitrache