Azi am citit cateva randuri pe blogul unei prietene si ma gandeam cat de frumos si-a gasit Irina drumul, cat de simplu pare totul, de adevarat. Nu stiu daca asa e sau doar e o alta aparenta dar asta e impresia pe care mi-o da de la mii de kilometri distanta. Si daca se intampla sa fie asa, ma bucur ca se poate si cred cu tarie ca asa trebuie sa fie. Pentru ca fiecare om merita sa fie fericit! da, da! meritam. Si totusi vad atata nefericire in jur. In fiecare azi, in fiecare aproape. Am vazut asta si-n noaptea dintre ani, pe care dupa multa vreme, am ales s-o petrec intr-un loc public, intre oameni tineri care (chipurile!) vroiau sa se distreze. Si m-am surprins de atata tinerete si tristete in acelasi loc. Din locul meu de observator am descoperit (pentru a nu stiu cata oara!) ca oamenii nu stiu sa se simta bine cu ei. Mi-a parut rau sa constat ca alcoolul ramane nu doar prietenul lui Bachus ci mai ales al lor, al tinerilor care beau ca-n proba de 100 metri garduri. Iar cei care n-o fac (am constatat uimita) stau pe smartfoane, telefoane sau ce-or mai fi alea. Zau asa, mai copii! Sa zaca oare atata nefericire-n voi incat desi in 2 sau 10 sa n-ai tu ce vorbi cu omul de langa tine, cu cel din fata ta, sa nu stii tu sa spui o gluma, sa te simti bine cu tine? Unde-i placerea de a canta, unde-i dansul, unde-i voia buna? Sa zaci pe un scaun mi se pare simplu, banal si chiar ultima solutie. Sau ma rog, cu un pahar in mana 🙂 Plus privirile alea blazate la 20, 30 de ani. Pai la 50 (daca mai apucati) ce va fi? Ce veti face? Mi s-a parut aiurea tare. Pai si atunci?! Sa mai zica cineva ca noi astia in drum spre 40 nu stim sa ne distram. Ce chefuri, ce cantari faceam in facultate! Si pe urma la zile onomastice, la aniversare, la examene, la 8 martie! Ce frumuseti de petreceri am prins alaturi de colege de aproape 50 de ani de viata! Doamne, ce diferenta intre generatii! (na! c-am ajuns s-o citez pe mama, care tot timpul imi spunea vezi sa n-ajungi la vorba mea! 🙂 ) Stiti ca eu mi-s aia de dau in stanga si-n dreapta cu sinceritatea. Sau ma rog, drept in fata, pleosc! Mai ca-mi venea sa ma duc sa-i intreb pe cativa dintre ei: mai fratilor ce boala aveti? Dar m-am abtinut elegant si mi-am vazut  de dansul meu, de treaba mea, stiti aia cu “sa ma simt bine”. Oricum m-am intrebat si-acolo, si-apoi cand am ajuns acasa si inca ma intreb: oare ce drame au trait tinerii astia de-s asa? Oare ce joburi au sarmanii de nu le pot duce, oare cat de mari le sunt tristetile, oare ce-i apasa? Nu ca i-as putea ajuta. Nu pretind asta. Dar poate…Cine stie? Tacere e in capul meu. Nu stiu daca si-n sufletele voastre. Credeam ca azi ca voi scrie despre misiunea personala. Despre planurile de inceput de an. M-a inspirat Irina cu blogul si cu optimsimul ei. Aiurea! Am scris despre niste tineri amari, asa ca pelinul luat la inceput de an, pe stomacul gol cat sa curete bila, ficatul si dulcele mancat de sarbatori. Asa ca despre misiunea personala…Altadata. Azi m-am gandit, din nou, la ei. Si la tristetile care-i impresoara. La tinerii astia decupati parca din reviste si atat. Care, sunt convinsa, au potential. Si au culoare. Si nu, nu cred ca sunt golasi. Asa ca puii. Poate sunt prea mult sau prea putin prezenti si relaxati in relatia cu viata, prea nu stiu cum. Eu, vorba unui personaj de piesa de teatru, i-am vazut asa: TRIST(I)!

Foto: Ovidiu Slatineanu