Da, stiu o sa-i dezamagesc pe unii, o sa-i sperii pe altii. Probabil. Dar nu, nu voi vorbi despre sinucidere. Ma gandesc sa plec, sa emigrez. Caut insa motive sa raman. Nu stiu de ce n-am facut-o pana acum. Poate intalnirile de viata, cu viata, poate prieteniile traite direct, fara regrete si doar cu lacrimi la final, poate familia cu nevoile ei si atasamentele mele, radacinile bine infipte in glie, senzatia ca la un moment dat mi-am gasit rostul. Poate…

La prima vedere as putea spune ca acum nu ma mai tin multe aici si totusi ceva ma (re)tine. Ma intreb de ce o fac cei care o fac. De ce toti cei care pleaca raman cu nostalgia…de Romania!

Vorbeam azi pe net cu o fata isteata din generatia celor care au iesit in strada sa strige pentru Rosia Montana si imi marturisea ca ea nu a visat sa plece si totusi a plecat. Imi spunea ca isi iubeste tara si ca traieste asa, cu o nostalgie legata de casa. Dar ca-si doreste sa invete de la cei mai buni. Si a ales sa plece in cautarea celor mai buni. La Londra.

Apoi l-am intrebat pe George. De un talent imens. Intalnit de curand. Un om care a revenit in tara dupa vreo 3 ani de Olanda. Si care mi se pare genial in tot ceea ce face. Ce naiba mai cauti aici? l-am intrebat vadit uimita vazand de ce anume e in stare omul nostru. Profesional vorbind. Raspunsul lui a venit galant ca un comment de fotografie: de multe ori nici eu nu stiu dar cred in “oameni potriviti la locuri potrivite”. Tot el mi-a vorbit de “un fel” de dor de tara care l-a tras spre vatra.

Apoi e Finica. Prietena mamei. A plecat in Italia cu peste 10 ani in urma. Pentru a-i construi fiului ei un viitor mai bun. Pentru a-si gasi o “altfel” de liniste. Mi-a spus ca, de fiecare data la plecare, ia cu ea mireasma de iarba proaspat cosita si udata de ploaie. Si crestele muntilor. De cate ori ne revedem ii citesc nostalgia in priviri. In acele priviri rasfrante peste culmile cu brazi de pe Valea Muntelui.

Apoi mai e Alina. O fata tare frumoasa si talentata. E Ileana Cosanzeana din basmele lui Ispirescu. Pe ea am cunoscut-o la teatru. Si am simtit cat ii lipseste teatrul, in fiecare zi. Mi-a spus ca, din pacate, in jumatate de an de Italia nu si-a facut nici macar o cunostinta, sa aiba si ea cu cine bea o cafea. Insa e optimista si creeaza. Vrea sa scrie o piesa. Plus ca s-a plimbat mult. A vazut cam tot ce putea vedea in rastimpurile ei de libertate. Care, ce-i drept, e dusa pe apa sambetei. Asa zice ea. Raman insa amintirile. Si intrebarea de dupa… .

Foto: Ovidiu Slatineanu