Bucuria revederii

402430_317649151600888_266406136725190_1020764_1173357055_nEa este “Africa mea”! Un om, un suflet, un model. O eterna sursa de inspiratie. Pentru cei ca mine, pentru o parte din voi, pentru altii aflati la capatul lumii, cum spune romanul. Am simtit ca vreau sa scriu din nou despre ea, nu pentru ca ma numar printre putinele legaturi pe care le mai are cu Romania, ci pentru ca asa am simtit. Nu stiu daca e un gest egoist sau dimpotriva. Dar cred ca am sa va spun multe intr-o perioada in care oamenii se intreaba – aproape obsedant – daca sa-l suspende pe Basescu sau nu. Si pierd din vedere panorama vietii si uita. Uita sa mai traiasca: frumos, simplu, firesc. Iubind. Printre putinii dar bunii prieteni pe care-i am in aceasta viata se numara ea – “Africa mea” – cum imi place sa-i spun. Ne-am revazut intr-o zi torida de vara. Am crezut ca pic de pe scaun cand mi-a spus ca poate sta doar o ora. Acu, deh! Ce era sa fac? Trebuia sa accept si ideea asta. Mai bine mai putin decat deloc, nu? Si am stat, am vorbit, nauca inca de o parte din evenimentele din viata mea pe care nu le intelesesem inca (o cearta stupida cu o colega, niste “la revedere!”, o plecare neasteptata din aceasta viata). Apoi a venit adevarata surpriza: “Stii, sunt in Piatra cu Alina” imi spunea la telefon vocea Oanei mai tarziu cu 24 de ore de la momentul revederii. Asta da bucurie pe capul meu! Am simtit ca Dumnezeu imi face un cadou de toata frumusetea si l-am primit cu sufletul deschis, asa neasteptat cum a venit. 🙂 Am vorbit, ne-am bucurat, ne-am intristat, am lacrimat (cel putin eu). Altfel spus am fost prezente una in viata celeilalte si ne-am oferit tot ceea ce avem noi mai de pret, mai sincer, mai frumos. Iar ea ne-a vorbit putin in portugheza si ne-a incurajat. Pe amandoua. Ne-am gandit cum vor fi urmatorii 3 ani, urmatoarele 3 luni…Si mi-am reamintit ca, de fapt, locul ei e pretutindeni iar ACASA al ei e toata lumea. Ca fiecare isi creioneaza propriul destin atunci cand are curajul sa se relaxeze, sa se rupa de trecut, sa-si vindece fricile, sa nu mai incerce sa repare nimic si pe nimeni. Sa respire pur si simplu. Am priceput (sper!) odata pentru totdeauna ca nu trebuie sa pleci la capatul lumii ca sa fii fericit cu tine  si sa te bucuri de ceea ce faci, mai ales daca-ti place ceea ce faci. Doar ca ea a avut un alt drum si un altfel de curaj. Cred ca tocmai de aceea i s-a si intamplat ceea ce traieste. Copiii, tinerii, oamenii din Zimbabwe o asteapta. Sunt convinsa ca se vor bucura de prezenta, creativitatea si iubirea ei, cel putin in urmatorii cativa ani. Parca e tot mai frumoasa, altfel de salbatica, inteligenta si darnica. Exact atat cat trebuie. A deschis un nou capitol in viata ei si poate ca si-n ale noastre. Pentru ea e un alt inceput, la fel si pentru cei de pe batranul continent, pe care-i va ajuta sa creasca, sa se joace, sa invete, sa traiasca. Iar partea cea mai frumoasa a povestii e ca-si scrie singura paginile vietii, cu urechea ciulita la vocea interioara si cu simturile ascutite la jungla pe care o traverseaza cu geanta cu flori trecuta strengareste peste umar. I-am admirat inca o data cerceii de un verde pal (amintire de la tatal ei), ne-am imbratisat si am rugat-o sa-mi dea un sfat, asa…ca la plecare. Mi-a spus ca stiu deja ce am de facut si ca oricum toate raspunsurile sunt in mine. Iar eu…undeva, candva…in sufletul meu am stiut dintotdeauna asta. Tot ea mi-a daruit o carte minunata: “Oscar si Tanti Roz” (de Eric Emmanuel Schmitt). Am citit-o azi. Am plans si am ras in acelasi timp. V-o recomand! 🙂

spacer

One comment on “Bucuria revederii

Leave a reply