Fara sfarsit. Asa par clipele pentru orice om atunci cand asteapta: un tren, o nota la examen, omul iubit, un diagnostic. In general, atunci cand asteapta. Cu sfarsit rapid si automat as vrea sa fie insa clipele acelea marunte si enervante in care aflu, de obicei, vesti triste. Stiti doar ca imi propusesem la un moment dat sa scriu doar despre povesti cu happy end. Ei! dar s-a putut? Uite ca viata nu e formata numai din dulcegarii. Probabil ca se-ngrijeste sa nu dam in diabet. 🙂 Si intr-o zi mohorata ca asta (in care nu e de scos nici catelul la plimbare! d-apoi propriul gand) mi-a venit el, la fel de mohorat ca vremea, de am facut bilantul unei saptamani. Mi-ar fi placut, mi-as fi dorit pe bune! sa fie unul vesel precum un clinchet de clopotei zen (stiti voi care, dintr-aia de canta in bataia vantului si tin duhurile rele departe de casa). Sau macar ca sunetul soneriei de la bicicleta din copilarie, unul care sa te sperie putin si sa te-nveseleasca in acelasi timp. Dar nu e! Dimpotriva. E starea unui gand pacatos, paclos si adormit intr-o circumvolutiune, adica al unuia care face bilantul. De-ti vine sa te dai cu capul de toti peretii dupa care sa incerci dar sa nu poti sa-ti revii. E-adevarat ca-n felul asta m-am convins (inca odata!) ca toata lumea are tristetile si nefericirile ei. Dar asta nu e-o consolare. As fi preferat sa fie altcumva. De ce? Pentru ca saptamana trecuta am aflat cu stupoare! ca o femeie tanara si frumoasa (pe care am cunoscut-o si placut-o tare mult) a murit de cancer inainte de Craciun (ca si cum nu era suficienta trecerea dincolo a fostei mele colege Irina), o alta pe care am cunoscut-o putin, in urma cu cativa ani, se lupta cu aceeasi nemiloasa boala, doi oameni isi spun la revedere! iar pentru alti doi acesta e doar inceputul unei alte despartiri.  Suna al naibii de trist pentru un inceput de primavara dar asta e realitatea. Mica, insignifianta si rece daca faci in graba un ”zoom out” dar devastatoare pentru tine cel implicat in poveste care tii degetul fin apasat pe “zoom in”. Asta ca sa folosesc o expresie de-a Alinei (prietena mea plecata-n Africa si-n alte colturi de lume). Parca mi-e si frica sa intreb: cine urmeaza, ce va mai fi? Ce voi afla la alta primavara? Unde va mai pune viata stop? Ma voi risipi de-a lungul unui an intreg? Sau ma voi construi? Dar voi? Recunosc! Mi-e teama de necunoscut si frica sa pierd oamenii din viata mea. Dincolo insa de ea, de frica mea, toate acestea se intampla. Frecvent si intr-un ritm alert. Parca mai repede ca altadata. Chiar simt ca unii dintre ei au zabovit prea putin. Stiu in teorie ca asa e dat sa fie, ca fiecare isi alege propriul drum si isi invata, in modul cel mai firesc, propriile lectii. Iar cand nu mai are, nu mai poate sau nu mai vrea sa-nvete…pleaca. Stiu! E-o chestiune de alegere. Ce te faci insa daca nu poti aplica instant “lectia detasarii”, ce faci cand dincolo de toate, tu esti emotie pura? Ce poti sa faci cand sufletul tau tipa ca-i vrea pe unii sau altii inapoi? Stiu. Dincolo de toate exista iubirea si amintirea. Si totusi…

 Foto: Ovidiu Slatineanu