As vrea  sa scriu despre banalitati sau lucruri vesele, pline de optimism dar nu imi vine. Inca. Nici macar iarna asta minunata care a catadicsit sa ninga peste noi, la fine de ianuarie, n-a reusit sa ma scoata din zona gri in care frustarea si furia (pricinuite de cele intamplate in ultima saptamana) topaie de ma-ndoaie. Si poate tocmai de asta incerc sa scriu. V-am spus déjà ca o fac ca o forma de terapie si ma bucur sa vad ca tot mai multi o practica. E si asta o varianta! E plin mediul online de bloguri frumoase, ale unor oameni tineri in suflet si simtiri, dintre aceia care, ca si mine, nu vor sa emigreze. Nu vor sa-si ia radacinile in spinare si sa plece. Nu vor sa abandoneze nava. Si nici sa stinga lumina. No way! Sa plece ei! Ei nesimtitii, incultii, fripturistii si neavenitii suiti in functii pe care nu le merita. De ce sa plece trei generatii de romani, de ce sa sufere parintii? de ce sa se destrame familii? Sa plece ei! Lupii astia grasi si rai (vorba lui Florin care a scris aici: http://www.gandul.info/puterea-gandului/vin-lupii-mama-11952727)! Sa plece si sa nu se mai intoarca! Duca-se invartindu-se! Eu sunt un om simplu cu parinti si bunici de la tara, un om care-a-nvatat carte pentru ca i-a placut si pentru ca parintii i-au spus ca numai asa ajungi cineva in viata, un om care munceste de la 18 ani, care n-a cersit. Un om care-a lucrat cinstit, care a facut sacrificii si care a pus mereu in primul rand valori precum: adevarul, cinstea, prietenia, iubirea…Un om loial si generos, asa cum cred ca sunt multi dintre voi, un om indragostit de orasul sau, de tara. Un om care a avut intr-o secunda, mai mult decat o revelatie, o certitudine! Astazi m-am trezit spunandu-i (aproape rastit si raspicat) lui nea’ Gica taximetristul: Bre, nu vreau sa emigrez! Nu vreau sa plec si refuz sa ma las obligata! Iar ca mine sunt multi. Stiu sigur! Nu stiu daca e vorba aici de patriotism. Habar n-am! fiindca nu mi-am pus niciodata intrebarea asta. Si nici nu are mare relevanta pentru mine raspunsul. Nu asta conteaza! Probabil ca sunt, ca altfel nu-mi imaginez de ce-as fi ajuns in viata asta sa dansez Hora Unirii in piata din Vaslui sau la Alba Iulia de ziua nationala, numa’ bine cat sa vad cum il huiduie unii pe Emil Constantinescu pe vremea cand era presedinte. Nu  cred ca m-apucam de voluntariat intr-un ONG care militeaza pentru renasterea simtului civic si nici nu-mi puneam cu atata devotament profesia in slujba comunitatii. La naiba! Nici macar nu stiam cat de infipta sunt cu radacinile aici. Uite acu’ de-o vreme incoace tot (ma) descopar. Probabil c-a venit timpul. Ca sa vezi! Trebuia sa ajung la 39 de ani ca sa-mi asum aceasta lectie de viata si sa v-o impartasesc. Sincer ma-ntreb de ce va spun aceste lucruri. De ce scriu despre ele? Poate ca simt ca pierdem ceva din noi, noi ca popor, poate pentru ca nu vreau ca altii sa sufere dezamagiri asa ca cei din generatia mea, poate pentru ca nu-mi doresc ca tinerii de 15-16 ani, nici cei de 25, nici aia de 30, sa plece cu inimile frante peste oceane si munti fiindca la ei acasa, aici in Romania, nu mai au solutii. Si sanse! sa creasca, sa-nfloreasca, sa se dezvolte, sa fie creativi, sa contribuie, sa construiasca. Nu asta e Romania pe care mi-o doresc! Nu asta e tara la care am visat atunci cand imi faceam temele la lampa cu gaz (sau la lumanare) sau mai tarziu, cand mi-am luat doua job-uri in facultate (ca sa le fie mai usor parintilor sa ma tina la studii). Nu la asta ma gandeam atunci cand mancam paine cu margarina in asteptarea pachetului cu de toate de acasa sau cand ma mutam ca “Vasilica Geamantan” de la o prietena la alta (multumesc dragelor!) pentru ca nu-mi puteam permite o chirie decenta in capitala. Sau cand mergeam cu un singur bilet de tramvai prin Bucuresti, rugandu-ma sa nu vina controlul. Parintii mi-au spus dintotdeauna: “invata mama, invata! sa ai o meserie, sa fii un bun profesionist! Sa fii apreciata!” M-au invatat de bine dar nu m-au invatat sa rezist! In fata nesimtirii, a incompetentei, a nerusinarii! A parvenitilor! Nu asta-i tara pentru care strabunii mei, ai tai, ai nostri au facut foamete, au luptat in razboaie si s-au sacrificat! Refuz aceasta varianta de compromis si nu! nu ma inversunez sa raman in trecut dar cred ca un popor fara respect pentru istorie si fara coerenta in prezent e sigur! unul fara viitor. Fara speranta si fara far. Iar cei cu care am vorbit zilele astea se simt tradati, dezorientati, dezamagiti, neputinciosi si singuri. Eu n-as vrea sa cred ca suntem chiar toti asa. Si nu vreau sa ramanem in bezna. Indignarea mea e insa si inca o stare de spirit si de prezenta! Care ma tine. E un strigat…

Oare-l aude cineva?

Foto: Ovidiu Slatineanu