Perioada asta ma face, fara sa vreau, sa-mi fac bilantul. Voua nu vi se intampla la fel? Iar acum m-au ajutat nu doar amintirile bine asezate in sertarele mintii ci si (incredibil dar adevarat!) neastamparatul de facebook. Care mi-a aratat postarile si pozele de care aveam nevoie ca sa trec in revista evenimentele, oamenii si emotiile unui an. Unul plin, experimental (cum imi place mie sa spun): anul de gratie 2013. M-am uitat peste fotografii cu zambetul pe buze, asa cum fac de obicei bunicii atunci cand povestesc din tineretea lor. Am avut sentimentul acela (pe care tot de la ei il stiu) frumos, curat si inspirat. De genul: “Doamne, maica, n-am trait degeaba!”. Mi-au cazut apoi ochii pe o poza cu baloane. Iar mai apoi pe-un blog cu bule de sapun. Si am avut brusc sentimentul reamintirii. Acela cu firul subtire care ne leaga invizibil de viata si de oamenii din ea…Ca doar daca te gandesti mai bine, nu e nevoie decat de-o clipa. Ca sa ne ridicam la ceruri. Apoi o sa renastem si-o s-o luam de la-nceput. Fiecare pe drumul lui. Nu conteaza daca zarile sau iarba pe care calcam sunt diferite. Avem de unde alege: albastru, violet, galben sau aramiu. Chiar nu conteaza! Mai important e ce lasam aici si cu ce plecam la noi in bagaje. Care ne sunt ancorele, darurile si urmele lasate in nisip. Am avut revelatia asta atunci cand mi-au plecat bunicile. Fiecare la timpul si in felul ei. Concluzia a fost simpla. Asa ca viata. Habar n-avem (de adormiti ce suntem!) cat de fireasca e trecerea ei si a noastra prin ea. Alergam aiurea si prea mult dupa himere! Uitam ca avem etape de parcurs si ca toate intamplarile au farmecul lor. Nici nu mai bagam de seama ca la fiecare etaj al vietii ne asteapta minuni. Uitam, cel mai adesea, sa ne bucuram! Traim stresati de factura la lumina, de pretul la benzina, de seful care tipa la noi sau de timpul care curge navalnic peste. N-ar trebui sa facem asta in fiecare zi! Nu! N-ar trebui! Eu zic c-ar fi mai indicat sa respiram. Sa ne centram asupra vocii care vine din interior. Si sa vorbim cu ingerii. Cu Dumnezeu. Eu cred ca ei ne-asculta. Si cred ca sunt doar la o rugaciune si-o respiratie distanta. Exact acolo de unde vin baloanele legate in manunchi. Din care, din cand in cand, ne mai desprindem. Ei! dar pana atunci zic sa ne bucuram: de culorile in care ne vopsim pentru a-l ferici pe copilul din noi, de firul ce ne tine legati unul de altul si de toti ceilalti, de suflul pe care-l punem in viata atunci cand incepem sa crestem. Haideti sa-nchidem ochii o secunda si sa respiram adanc. Sa dam drumul baloanelor in vazduh. Da, da! dati drumul la baloane! Tu si tu si tu! Dar tineti strans in voi momentul fericit si amintirea…

Foto: Ovidiu Slatineanu