“Viata e ca mersul pe bicicleta, ca sa-ti mentii echilibrul trebuie doar sa pedalezi!” Ei bine vorba asta am auzit-o adeseori, in diverse etape ale vietii. Si de fiecare data parca are un alt inteles. Fie ca vine la mine pe o ilustrata, intr-o postare pe facebook sau intr-un articol de dezvoltare personala, trebuie sa recunosc ca e plina de adevar si de intelepciune. Si cat se poate de logica nu-i asa? A sta pe loc, mai ales daca te afli pe bicicleta, inseamna a te dezechilibra. Exact ca-n viata. Emotional, mental sau/si fizic. Vorba unei recomandari a CNA “evitati excesul de sare, zahar si alcool”. Cazi sau pedalezi. Evident, asta daca-ti doresti sa inaintezi, sa cresti, sa te dezvolti pe toate planurile. Daca nu, te dai jos bine mersi, eventual iti scapi ghidonul peste picioare (ca sa fie tacamul complet) si te julesti in cot dupa ce faci cunostinta cu pamantul. 🙂 Ei bine, daca stam si ne gandim un pic toate zicerile, mai mult sau mai putin romanesti, au in ele un gram de adevar si o caruta de intelepciune. In opinia mea, ele vorbesc despre “a fi” in viata noastra. Uitati-va numai cat adevar ascundem in spatele cuvintelor atunci cand folosim expresii precum: “lasa-ma putin sa-mi trag sufletul” sau “m-ai terminat, mi-ai mancat ficatii”. Nu credeti? Stia ea strabunica ce stia cand ma dojenea cu o voce calda: “potoleste-te copchilo, ca-mi sta inima-n gat” sau “sufla mama-n ciorba ca sa nu sufli si-n iaurt”. Deh! Intelepciune populara straveche. Asa e si cu mersul pe bicicleta. Toata smecheria e sa pedalezi. E bine sa ai o destinatie, sa stii unde vrei sa ajungi. Dar sa nu exageram! Uneori (si spun asta din proprie experienta) e bine sa mergi doar asa, de dragul calatoriei. Ca sa simti vantu’n plete si sa ai senzatia aia de bine, ca traiesti. Si eu (ca si voi) m-am oprit adeseori. Apoi am ridicat bicicleta de jos cu nadejde si am mers mai departe. Da, da! mai departe. M-am julit in cot si-n genunchi de cateva ori. Am si acum la purtator semnele calatoriei mele. 🙂 Si cu toate astea am ales de fiecare data sa pedalez. Nu intotdeauna cu elan (ca stiti si voi ca e grea pornirea) dar mereu cu credinta. Ca voi ajunge undeva. Intr-un loc absolut minunat si atat de necesar experientei, evolutiei mele. Mai nou, am invatat sa ma bucur de calatorie. Sincer va spun: acesta e cel mai mare castig. Asa ca, dragii mei, pedalati! 🙂
Foto: Ovidiu Slatineanu