Ma tot gandesc de ceva vreme cum sa abordez acest subiect. Si pentru ca de-a lungul vietii am comunicat, verbal si in scris, cu sute sau poate chiar mii de oameni, voi aborda subiectul in mod direct, din perspectiva mea feminina. Asadar…

V-ati intrebat vreodata cat de multe pierdem in comunicare datorita tehnologiei? Cat de mult se pierde din ceea ce dorim sa transmitem atunci cand o facem in mediul online? Cate emotii, trairi, esente, stari de a fi?

Multe. Parerea mea. De ce spun asta? Pentru ca o vad si o simt in comunicarea cu cei din jur. De varste si din medii diferite. Prieteni, cunostinte sau pur si simplu oameni care cred ca ma cunosc.

Am sesizat adeseori ca avem impresia ca odata comprimata distanta la doar un click e demodat sa spunem “Buna Irina!”, “La revedere Vlad!”, “Pe curand, draga mea”, “Noapte buna, dragul meu!”.  

Ca spatiul virtual ne permite comunicarea directa, neingradita la orice ora din zi si din noapte e o realitate. Dar are si partile ei mai putin fericite.

Am facut si eu aceste greseli de multe ori si cu persoane diferite. Recunosc, aleg la randul meu comunicarea online atunci cand nu sunt in cea mai buna forma emotionala, cand am un mesaj urgent de transmis sau cand nu vreau sa deranjez. In astfel de momente imi este mai comod, mai la indemana asa decat fata in fata sau la telefon. Nu sunt vreun Dumnezeu al comunicarii. Dimpotriva! Am si eu derapajele mele. Am constientizat insa acest aspect, lucrez sa-l imbunatatesc, observ, analizez si trag invataminte.

Iar ce ma intristeaza cu adevarat e ca, desi ni se pare ca suntem tot mai aproape in felul asta, in fapt ne-ndepartam tot mai mult unii de altii.

Recunosc! am fost pusa la colt, am fost apostrofata si chiar agresata verbal prin genul asta de comunicare. Si-atunci am inteles ca dincolo, in partea cealalta a ecranului, atunci cand el sau ea isi plimba degetele pe tastatura apare iluzia curajului, pe care unii dintre ei nu l-ar avea altfel.

Am fost insa si apreciata, ajutata, admirata prin cuvinte rostite online. Si aleg sa raman cu aceste momente! 🙂

Deci… le-am testat pe toate. Si tocmai de aceea am tras concluzia ca, cel mai adesea, traim cu senzatia ca ni se cuvin toate cuvintele si ca formulele de politete sunt subintelese asa ca nu le mai folosim. Din lene, din obisnuita sau pur si simplu din lipsa de maniere.

Am avut candva o discutie cu un prieten. Spunea el atunci ca nu e rea vointa/nestiinta ci ca tehnologia induce cumva ideea unei conversatii continue si ca intre prieteni/amici nu e nevoie de mici galanterii. Pacat! Nu-i asa?

Pentru ca energia feminina nu e doar daruitoare si creatoare, ea se incarca din gesturi mici, din frumusetea, profunzimea si arta unei conversatii. Conteaza mult, spun eu, modul in care ne adresam, tonul, energia pe care o transpunem in cuvinte.

In caz ca nu stiati s-a dovedit stiintific ca oamenii reactioneaza diferit atunci cand le spunem pe nume. Sunt mai deschisi, mai receptivi, mai empatici la ceea ce urmeaza sa le transmitem. Si cred ca dincolo de orice forma de gentilete e un semn de apreciere, de iubire, de respect. Parerea mea. 😇 

Si mai cred ca…

Atunci cand nu o facem pierdem parti din noi si din frumusetea unei lumi. Pierdem zambete, imbratisari, atingeri, priviri, rasete. Emoticoanele nu tin loc de asa ceva. Nici pe departe. Ele substituie cumva dar nu e acelasi lucru.

Ne pierdem unii pe altii atunci cand raspundem simplu, banal, transant, in energie masculina. Si apoi ne intrebam (daca o facem!) de ce cream in jurul nostru conflicte sau situatii tensionate. Toate specifice energiei masculine.

Poate pentru ca am uitat cum sa comunicam.

Poate pentru ca am uitat ca suntem unici dar diferiti, in masculinitatea si feminitatea noastra deopotriva.

Poate pentru ca la inceput a fost Cuvantul. Cine stie?

Poate ca ar trebui sa reflectam.

Macar un pic.

Poate…