“Fie devenim nefericiti, fie devenim puternici. Cantitatea de munca este aceeasi.” (Carlos Castaneda)
Mesajul de mai sus m-a inspirat sa scriu aceste randuri si cumva simt ca ne poate sustine in perioada asta. O perioada grea pe cat e de frumoasa vremea de afara.
Intr-una din zilele trecute, in drum catre ai mei am vazut foarte multe mici afaceri locale inchise: frizerii, magazine, terase. Toate au devenit, dupa aceasta asa zisa pandemie, simple spatii goale. In spatele lor sunt destine, oameni care probabil au pierdut munca de-o viata, economiile proprii sau ale familiei, oameni care au ramas cu credite, fara venituri, numai Dzeu stie cat le e de greu. Nici nu ne putem imagina cate drame sunt in spatele lor! Doar eu stiu cateva exemple printre cunostinte si colaboratori. Plus ca nici eu nu-s vreo exceptie. Ca freelancer sunt afectata in mod direct de prabusirea economiei. Iar intr-un oras ca Piatra Neamt, imbatranit inainte de vreme si parca degeaba indumnezeit de natura, ceea ce se intampla acum (si probabil ceea ce va urma) nu e doar dureros ci pur si simplu dramatic! 
Trist mi s-a parut si ca in aceste zile de sarbatoare (atat de calduroase!) oamenii circula muuult dar cu…masina! Cand avem atat de multe beneficii daca mergem pe jos! Dar ce folos daca n-avem cultura sanatatii?! Plus ca distantele aici sunt practic incomparabile cu cele din marile orase. Iar observatia asta m-a dus catre o alta constatare: NU am invatat nimic din lectia pe care ne-a dat-o Dumnezeu/Universul/Mama Natura. Dar absolut nimic! TRIST. Asta inseamna ca noi, marunteii astia care ne credem buricul pamantului desi nu suntem, nu vrem decat sa ne balacim in placeri, in confort, in comoditati sustinute de Ego-ul nostru cat China, pe principul “lasa, sa-mi fie mie bine!” si cam atat. Asta e adevarul!
Si mai trist e ca vrem sa ramanem acolo, sa revenim daca se poate la viata de dinainte. Din pacate, putini intelegem ca nimic nu va mai fi la fel, ca lumea e intr-o continua schimbare si ca depinde in primul rand de noi daca vom transforma acest final de etapa intr-un altfel de inceput. Unul mai bun si mai frumos pentru lumea ce va sa vina. O lume ce-ar putea fi minunata pentru copiii vostri. Ca eu n-am copii si nu voi lasa nimic in urma.
Decat poate urmele pasilor mei prin sufletele celor care m-au cunoscut. 😇 Si asta pentru o generatie, maxim doua.
V-ati gandit vreodata la ce lasam in urma? Intreb si eu. De curiozitate. Si apropo, eu chiar cred ca asta e doar inceputul. Si sincer va marturisesc, nu ma bucur prea tare (cel putin acum) ca-l traiesc. Vor urma “lectii” mult mai dure pe care le vom primi si-atunci sa te tii!! Nici macar nu mai conteaza cine le va orchestra. In fine…
Unii dintre noi am sustinut si sustinem atat cat putem/cunoastem/ne pricepem intregul proces. Nu suntem singuri. E alai mare de fiinte de lumina in Ceruri si pe Pamant. Dar nu este suficient. E nevoie de un efort colectiv MASIV! Altfel…
Pacat ca se termina scoala si NOI – oamenii vom ramane corigenti. Asta e, ne-om revedea la toamna. C’est la vie!
