Azi am decis sa reinvii. O parte din mine si din postarile mele mai vechi. Pentru ca ele sunt un dram din cine sunt eu ACUM. Din drumul meu pana aici. Citeam in arhiva cu ce am inceput. Timid, undeva in urma cu vreo 4 ani. Pe o schita de blog. Eram in si din povestea unui calator. De wordpress.com. Cum ar spune un prieten, eram “undercover”. 🙂 Si am gasit (undeva cam tot pe vremea asta) o postare care incepea asa: “Daca nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica”. Era inceputul unui articol inspirat de un alt inceput. De prezentare de festival. Pentru ca-n 2010 eram pe scena Festivalului “Vacante Muzicale” din Piatra Neamt (care intre noi fie vorba nu inteleg de ce nu se mai organizeaza. Adica banuiesc ca-s la mijloc niste orgolii sau interese peste puterea noastra de intelegere). Urcam in calitate de prezentator. Experimentam un alt gen de emotii. Stiu ca am fost coplesita atunci. Pentru ca era altceva. Un sentiment diferit decat cel provocat de intrarea in direct, in fata unei camere de luat vederi. Aveam de-a face cu un public numeros, avizat, cunoscator. Cu asteptari. Nu eram in platoul de televiziune (atat de familiar mie) si nici pe teren la vreo stire de festival. Eram pe-o mare scena. De festival international. Iesisem din zona mea de confort. Avusesem, ce-i drept, ceva tupeu! 🙂 Introduceam nume mari ale scenei interpretative clasice romanesti. Orchestre si solisti de filarmonica. Noroc cu Emil Cioran. De-al carui citat m-am agatat cu disperare. Ca sa-mi fac un dram de curaj. Pentru ca stiam ca daca voi incepe cu el voi face treaba buna. Si mai stiam ca ma pregatisem sarguincios. Profesionist. Aveam o prezentare blindata. Ca tancul rusesc. 🙂 Iar evenimentul era unul de inalta tinuta. Si asta mi-a dat oarecum incredere. De la cuvintele maestrului am capatat forta si inspiratie. Iar publicul a fost frumos si iubitor. Atent. Deschis catre simtire. Iar asta m-a ajutat. Oamenii au aplaudat. Iar dupa seara de neuitat a mai venit o portie de inspiratie. La pachet. Care mi-a soptit ca daca n-ar fi existat muzica, ar fi fost prea liniste in univers. In noi. Poate tocmai de aceea, Dumnezeu, atunci cind a creat lumea…Asculta. Si pentru ca s-a intimplat (deloc intimplator) sa aiba la-ndemina o calimara, o penita si o coala de hirtie, ne-a dat notele si cheia sol. Apoi, a privit spre pamint (pentru ca nu-i asa? treia sa le incredinteze cuiva) si a vazut o mina de oameni care-si doreau sa iubeasca. Sa arda in timp, in spatiu, in noi. Iar EL in bunatatea lui i-a inzestrat cu har. De la inceput. Apoi le-a dat libertatea. De-a fi. De-a deveni ei insisi creatori. Si uite-asa, veni pe lume: ea. Muzica…
Photo: Ovidiu Slatineanu si arhiva personala
