Ieri l-am întâlnit pe Dumnezeu.

Într-o fetiță de 4 ani care m-a îmbrățișat cu atâta bucurie, că am uitat să respir pentru o secundă. A făcut-o simplu, natural, firesc și fără să mă cunoască.

Încă procesez.

Gestul a venit oare dintr-o rana a ei? Mi-a simțit energia? Sau m-am întâlnit cu o parte din copilul meu interior? Am proiectat o dorință? Oare ce aspect din mine avea nevoie de experienta asta?

Un simplu gest, infinite întrebări.

O minte care ne minte si care se zbate sa gaseasca raspunsuri, sa puna etichete, sa critice, sa…

Asta inseamna sa fii in mental. Sa stai in gandurile tale. Bine, bine! ar spune specialistii. Dar asta e folositor, ajutator, uneori chiar esential. Nu stiu ce sa zic dar stiu ca o zic studiile de specialitate si s-au tot facut, fie primit! in ultimii ani. Mintea noastra este traversata zilnic de peste 65.000 de ganduri. Ia sa vedem la ce ne ajuta ele. Sau poate e mai bine sa fim in emotii? Hmm…

Ce vreau sa punctez, ca tot sunt intr-o placuta emotie de ieri, de cand am trait experienta asta 🙂 e ca nu realizam ca aceasta (si ma refer la minte) e doar o parte a fiintei noastre. Deloc cea mai importanta! Sigur, are partea ei de merit. Aici parca si simt cum vor sari in sus aspectele din noi care au contra argumente, specialistii in manifestare, crearea realitatii si reprogramarea subconstientului. Dar e doar o perspectiva. Anume a mea.

Nu mintea ne defineste. Corpul mental e doar unul dintre cele care ne formeaza. Si care conteaza, evident, dar nu e definitoriu, parerea mea. E drept, el ne ajuta sa facem conexiuni, sa ne aparam, sa evoluam (sau nu?), ne ajuta sa traducem ceea ce traim. Sentimentele ele insele sunt traduse prin ganduri, sentimente care au la baza, evident emotiile!

Asupra lor as vrea insa sa ma opresc pentru ca de cand ma stiu, am fost o fiinta inundata de emotii. Sau cum m-am autoironizat la un moment, am fost “Doamna cu batista”. 🙂

Nu stiu daca e bine sau rau. Aici astern doar niste consideratii personale.

Fara emotii… fara a sta in liniste cu ele, fara a le constientiza si a te imprieteni cu ele, habar nu avem cine suntem cu adevarat. Ba si mai mult, intervine ruperea totala de lumea noastra interioara, uitam sa ne descoperim ca suflete si traim o viata intreaga printre ganduri, printre si pentru altii, impreuna cu proiectiile, fricile si limitele noastre care, nu-i asa? sunt tot niste ganduri si traiesc in minte. Buun! Dar cum ar fi sa nu mai facem asta si sa aflam cine suntem cu adevarat? Nu credeti ca atunci cand suntem toata ziua in minte pierdem conexiunea cu Sinele nostru Superior, pierdem conexiunea reala unii cu altii, cu Natura, cu Dumnezeu?

Poate de aceea unii dintre noi (empatii) alegem sa traim in propriile bule, sa ne cream propriile realitati si sa functionam dupa propriile reguli. Nu stiu, zic si eu.

Ce am aflat insa despre mine la maturitate (va impartasesc cu titlu de inspiratie si sprijin) e ca nu as putea trai intr-o lume lipsita de emotii. Da, e nevoie de un echilibru intre minte si suflet, intre animus si anima dar cum altfel sa fim?

Mama imi spune de cand ma stiu ca “traiesc rau asa”, ca simt prea mult, gandesc prea mult, ca analizez si despic firu-n patru. Iar eu zambesc in sinea mea stiind ca nu sunt singura si intelegand ca ea imi vorbeste din propriile frici, limite, neintelegeri de viata si experiente, proiectand in mod inconstient asupra mea lumea ei interioara. Am inteles asta demult si nu mai incerc s-o conving de contrariul. Mi-au spus-o de-a lungul timpului si altii, in alte forme. Si ii inteleg.

Aleg insa sa vad Viata insasi ca pe o Emotie. Spontana, vivace, plina de intelesuri, in curgere libera.

Sunt inca in proces de invatare in exprimare a emotiilor, in gestionarea lor in mod cat mai ecologic, atat pentru mine cat si pentru altii. E un proces constient, de durata, asumat si cel putin interesant.

Intr-o lume activata tot mai mult de “mintea care ne minte”, o lume ce va fi condusa de Inteligenta Artificiala, in care se doreste ca oamenii sa fie robotizati, performanti si neaparat! utili societatii, emotiile ne incurca, nu-iasa?

Devine, pe zi ce trece, un privilegiu sa fii emotiv. Vad asta in special la adultii carora le este frica sa se arate vulnerabili. Sa se exprime clar, cu mult curaj si da! sa-si traiasca din plin emotiile. Sa se bucure ca traiesc.

Ferice de noi ca mai avem copii pe Pamant! Pentru ca astfel mai putem respira aerul inocentei neatinse inca de zgura mentalului colectiv.

Bucurati-va cei care sunteti parinti! Bucurati-va dragi dascali! Stiu, nu e usor sa fii in preajma lor. Pentru ca ei insisi vin in lumea asta ca sa-si vindece propriile rani, poarta cu ei dramele si traumele unor generatii si devin oglinzi pentru cei din jur. E dur si inconfortabil adeseori.

Bucurati-va! Aveti grija de ei cat inca sunt in grija voastra!

Fiti prezenti! Atat.

Pentru ca prin ei ne vorbeste Dumnezeu.

(Fotografie din arhiva personala)