Nu stiu de ce dar mi-a venit asa, dintr-odata, un dor nebun de scris despre noi, da doamnelor! despre noi femeile. Chiar ma intrebam de ce?! Ca doar 8 martie a trecut (o sarbatoare mai conventionala nici ca se putea!) si nici un factor extern nu anunta vreo traire generalizata tipic feminina.

In fine…Acu daca tot m-am hotarat ca voi scrie despre femei, sa scriem! Zis si facut. Ma pun pe treaba si ca niciodata imi zic ca ar trebui mai intai sa gasesc o poza senzationala pe net. Asa, o poza cat o mie de cuvinte. Ce sa vezi insa? Dupa cateva minute de cautare Google-ul nu-mi arata decat semigoliciuni sau mirese. Hopa! zic. Deci sa concluzionam: daca dau cautare imagini “femei diafane’” nu gasesc altceva decat miresici? Pai si noi celelalte care n-am imbracat rochia cu pricina sau n-avem de gand s-o facem…ce ne facem? Nu mai suntem diafane? Unde atunci ne incadram? Sau ne mai incadram undeva? 🙂 Hmm…

Stiti doar ca se spune ca o poza face cat o mie de cuvinte (la asta ma refeream mai sus) si prin urmare notiune egal poza. Nu-i bun, ceva nu-i in regula, imi zic. Si insist. Dupa vreo doua pagini, brusc ceva imi atrage in sfarsit! atentia. E Marilyn in celebra fotografie. Aia cu rochia alba suflata de vant si care, pentru mine, chiar face mai mult decat 1000 de cuvinte.

Hai sa vorbim despre femei acum ca am gasit si poza. 🙂 Eventual sa ne raportam la ea daca vreti. Pentru ca mie imi inspira multa feminitate. Imi da senzatia acelui “quelque chose” pe care timpurile, vremurile si miscarea feminista (indelung trambitata) par sa le fi risipit.

Ma uit in jurul meu si vad multe femei frumoase dar…tot mai putin feminine. Cele care se vor si se vad femei par ca inca mai oscileaza intre copilarie, pisiceala adolescentina si autoritate de gen Xena – printesa razboinica. Am, din fericire, in jurul meu si cateva exemple de pus in rama si n-o sa le numesc aici. Ma voi opri doar la celebra Marilyn.

Desi in filmele in care am vazut-o intruchipeaza doar personaje de tip “fata prostuta si naiva” / “femeia fatala”, inteleg printre randuri ca nu e chiar asa. In spatele unui destin tragic pare sa stea o femeie curajoasa, frumoasa, ambitioasa si desteapta. De fapt cred ca a avut toate calitatile pentru care (nu-i asa?) un barbat ar iubi sau macar s-ar simti atras de o femeie. Si atunci? Ne mai intrebam (ca sa-l citez pe Cartarescu) de ce iubim femeile?

Pentru ca stiu sa fie diafane, frumoase, unele mai mult decat inteligente, pentru ca pot sa scoata tot ce-i mai bun din noi, pentru ca ne infrumuseteaza existenta, pentru ca stiu sa daruiasca si sa ofere, pentru ca ne iubesc. Pentru ca ne enerveaza cicalindu-ne si ne amintesc de mama, pentru ca sunt…femei.

Mi-ar placea ca ele sa se regaseasca, sa-si (re)descopere feminitatea si s-o iubeasca, sa se priveasca in fiecare zi in oglinda cu mai mult curaj, cu apreciere si dragoste fata de ele insele. Mi-ar placea sa va spun ca randurile acestea nu au avut o sursa de inspiratie dar daca stau bine si ma gandesc cred ca m-au ajutat cei de la tupa Taxi cu cel mai recent single al lor.

Mi-ar placea ca femeile sa redevina femei iar barbatii sa le aprecieze cu adevarat. Sa le iubeasca pur si simplu!

Stiu ca se intampla si dintr-astea dar nu atat de des pe cat mi-as dori.

De-i primavara sau nu, dragi doamne fiti “iubibile”!