Nu v-am povestit niciodata despre finuta mea  care e un spectacol de fata. Doar ca la ea nu se taie bilete iar ea nu asteapta ca spectatorii sa se aseze cuminti in fotolii. De regula trage cortina mai repede decat era prevazut in caietul-program si sare peste cateva replici, uneori chiar improvizeaza cand te astepti mai putin. Dar nu conteaza! Rezultatul final e absolut demential! O sa va spun despre ea ca traieste la Cluj si asa cum face de cativa ani incoace, in fiecare vacanta vine o saptamana (sau mai multe) la Piatra. Cum era si normal m-am dus sa o vad. Sa povestim, sa ne imbratisam, sa stam ceva timp impreuna,  ca doar nu ne-am mai vazut de –un an. La o vorba de taina, asa ca intre fete, in timp ce le dadeam ( pe ea si pe sora-sa) pe unghii cu oja, (stiu! o sa ziceti ca-s prea mici dar mergeau fetele la restaurant!) ajungem (inevitabil!) la subiectul tabu: indragosteala 🙂 Tabu pentru multi dintre parintii, nasii si bunicii din Romania. Nu si pentru copiii sau adolescentii din ziua de azi. Doamne cat s-au mai schimbat vremurile astea! Si nici macar nu stiu daca in bine sau rau. In fine. Vine vorba de-o intreb, tot asa ca intre fete, daca are vreun prieten la scoala (apropos! aia mica a trecut abia in clasa a II-a deci e numa bine de inteles cum e cu dragostea si cu trasul de codite 🙂 La care ea zice: 31 sau 34. De ce? Intreb eu derutata. De prieteni, nana, adica de baieti care-mi plac. Zice ea. No hai! Tulai Doamne! zice ardeleanca din mine. Numa’ atat? Pai ce sa fac nana? daca-mi plac, raspunde naiva copila. No bine tu, dar unul asa…mai deosebit? Insist eu…si discutia continua pana in punctul in care ajungem, ca tot omu’, la bogatia pretendentului. Cred ca stii ca-i important sa-ti placa de el, sa va intelegeti, sa aveti ce discuta, pasiuni comune, bla, bla, bla…ca nu-s importanti banii. Zic eu. La care ea, cu o naivitate pierduta parca-n desenul de pe tricou, privind cu atentie, picatelele albe de pe unghiile mov, zice: nana, dar trebuie sa si traiesti! Acu’ nana sa te aud. Mai zi ceva! Stau tampa si ma uit la pustoaica asta simpatica foc, cu cele trei clamite roz prinse-n par alandala, cum la cei 8 ani ai ei (care-au zburat ca aeroplanul peste noi) imi serveste simplu, la fileu, o lectie de viata. Ce sa-i mai spun copilului? De unde atata intelepciune racordata la realitate? Ce as putea sa mai adaug? Poate doar un moment de tacere si revelatia ca nici copiii nu mai sunt ce-am fost noi…odata. Si uite asa, intr-o zi de miercuri pe la pranz, am ramas fara replica…Eu, care mai mereu o am la mine. Deci da! nana sa mai si traiesti. Multumesc Anda! Nana te iubeste 🙂