Multi dintre voi stiu, altii abia descopera dar e o certitudine: iubesc copiii. De altfel interactionez cu ei, in mod organizat, de ceva vreme. Si inca nu m-am plictisit 🙂 E drept, nu am statut de mama si nu stiu ce-nseamna sa fii mereu obosita (caci asta aud la majoritatea prietenelor mele, care-mi marturisesc timid ori de cate ori ne vedem, ca nu-i nimic mai minunat decat sa fii mama dar tare-s nedormita fata!). Si ca-ntr-un roman suprarealist al zilelor noastre, aproape de fiecare data cand aud replica asta, imi imaginez o sumedenie de mamici ratacind intr-un labirint al nesomnului precum mii de Alice in Tara Minunilor. Tot imaginatia, despre care Albert Einstein spunea ca e mai importanta decat cunoasterea, mi-a dat ghes sa ma apuc de un nou proiect. O emisiune in care sa povestim basmele copilariei noastre (despre care -intre noi fie vorba- am descoperit ca fiecare-n parte contine cel putin o drama, un act de violenta sau cruzime cu  happy end). Nu mare mi-a fost mirarea cand in toiul povestii una dintre fetite mi-a raspuns senin la intrebarea “si ce am invatat noi de aici?” anume ca: “raul invinge intotdeauna”. Ei na sinceritate, bat-o vina! Asa sa fie oare? Noroc ca nu m-am blocat! desi tre’ sa recunosc raspunsul ei m-a luat prin surprindere ca atacantul pe mijlocas. 🙂 Sa mint eu copilul cu privirea senina sau sa-i spun adevarul? Si ce mai dilema! Ce sa-i spun? Repet: ce sa-i spun? Ca realitatea-i dura si viata nedreapta, ca trebuie sa-nvete nu doar abecedarul ci si lectia compromisului, ca suferinta si dezamagirea sunt capitole musai de bifat in viata noastra, ca oamenii rai si spini traiesc printre noi, nu peste mari si tari cum ne spun cartile cu povesti, ca e nevoie de multa diplomatie, delicatete si pricepere iar uneori de-o tona de experienta eventual si de-o “spada” ascutita ca sa te aperi de ei? Ei Irina, acu’ sa te vad! Ce-i spui tu copilului? Aluia mic de te priveste senin in ochi si-ti spune ca raul invinge intotdeauna. Ei hai, ai curajul sa-l contrazici? Evident, nu! Doar nu esti nebuna sa-i strici inima lui si celorlalti micuti din platou carora parintii, bunicii, bonele (ca si mine si fix ca autorul) ii spun ca povestea se termina cu bine?! Ca au trait fericiti pana la adanci batraneti! Da, da! eu pionerul, soimul patriei, revolutionarul si vizionarul bun la suflet bun si mustind a creativitate, eu asta sincera de scriu pe blog vrute si nevrute, da eu! Am mintit copilul. Recunosc! Normal. Pai ce era sa fac? Sa-i spun ca are dreptate? Ce inima de mama ar fi facut asa ceva? Nu pot, nu inca! Nu vreau sa-i stric bucuria atat de fragila cu ganduri de om mare si realitati neinduratoare. Asta este, dupa pareare mea, o minciuna nevinovata! Pe care cred ca noi – oamenii mari inca avem voie s-o spunem celor mici. Pe celelalte insa…nu! Pentru ca sunt minciuni vinovate: de tacere, prin omisiune, de prea mult si de prea mare durere. Cu sinceritate…

Fotografii: Florin Ion (https://floartgraphy.wordpress.com)