Mi-ar fi placut sa-ncep anul cu un alt articol pe blog. Dar singuratatea si moartea Cristinei Topescu m-au rascolit si indurerat profund. Dincolo de pierderea ei profesionala, e o pierdere umana greu de dus, as spune eu, intr-o lume tot mai dezumanizata.
M-a rascolit povestea ei poate si pentru ca m-am regasit mult in ea. Atat profesional cat si personal. Profesional pentru ca a fost un jurnalist bun, un om din generatia de aur a oamenilor de presa si televiziune, bine pregatit, serios, un profesionist, in adevaratul sens al cuvantului. Un jurnalist care-si pregatea ca la carte fiecare interviu dar care nu-si mai gasea locul in mass media zilelor noastre. Tin sa precizez faptul ca realiza de vreo 2 ani o emisiune intitulata “Interviuri (ne)conventionale” la Canal 33 (o televiziune de nisa, pe care va recomand s-o urmariti fie pe cablu, fie pe youtube pentru ca veti avea ce invata, descoperi) dar din punctul meu de vedere ea ar fi meritat mult mai mult. E parerea mea, tocmai pentru ca proiectul amintit mai sus e inca la inceput de drum. Creste frumos dar e tot un inceput.
Nu e normal ca pe marile sau mai micile ecrane ale televizoarelor sa apara tot felul de neaveniti/te, nepregatiti/te, chilotosi si chilotoase, agramati/te iar ea – jurnalista Cristina Topescu, cu o viata dedicata acestei grele meserii, sa nu fie acolo. Sigur, in social media era destul de activa si implicata dar sunt convinsa ca isi dorea sa contribuie la o lume mai buna prin prisma profesiei pe care o iubea si-o facea cu pasiune, insa dupa cum arata faptele n-a mai avut loc in televiziunele subjucate atator interese politice.
Din punct de vedere personal, atat cat ii cunosc povestea si cat imi este permisa comparatia, am sentimentul ca ne asemanam mult. Iar cand am auzit tragica veste a mortii ei, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ca si eu voi sfarsi la fel.
Unii spun ca ar fi fost elitista. Bravo ei! Nu e un lucru rau sa fii astfel dar cu siguranta asta te duce la izolare. Pentru ca e plina lumea de grobianism, de mitocanie, de parsivenie, de rautate. Si da! stiu, aproape toate sunt sinonime.
Altii spun ca era o solitara. O inteleg perfect. Intr-o lume in care non valorile sunt la vedere, la putere, la mare cautare si pe toate ecranele, nu poti decat sa-ti doresti sa te retragi din lumina reflectoarelor si sa-ti vezi de viata ta, de cainii tai, de cartile tale. Practic iti faci bula ta si traiesti in ea!
S-a discutat mult si inca se mai dezbate cum, de ce si daca era cu-adevarat singura. Probabil ca da! Toate cele de mai sus au facut-o sa fie astfel. Si spun asta pentru ca nu cred ca si-a dorit sa fie singura. Nici o femeie nu-si doreste asta. Sigur, sunt si exceptii gen monahii sau altele asemenea. Dar si acolo se poate discuta. Mult. Pur si simplu cred ca asta a fost karma ei, destinul sau soarta. Spuneti-i cum vreti.
Stiu sigur ca singuratatea e o rana. O rana deschisa pe care unii dintre noi o acoperim adeseori cu un zambet frumos sau cu un selfie cu filtre. Nu pentru ca n-am fi puternici/ce sau n-am avea chef sa interactionam cu ceilalti. Ci tocmai pentru ca nu ne mai regasim in povestile si dorintele lor, in goana lor nebuna dupa telefoane, excursii si masini, in fuga dupa ziua de maine, un job mai bun sau o casa mai mare. Pentru ca de cele mai multe ori celorlalti nu le mai pasa, pentru ca isi traiesc mult prea intens propriile povesti iluzorii si se inchid tot mai mult in castelele lor de nisip. Nu, nu doar vremurile sunt de vina, noi oamenii ne-am schimbat, tehnologia ne-a instrainat si ce e mai trist este ca acceptam cu resemnare totul.
Pentru ca s-a vorbit mult despre singuratatea Cristinei, am reflectat si eu la asta. Si sincer cred ca… singuratatea poate fi o alegere, cateodata. Atunci cu siguranta e o binecuvantare. Alteori insa, de cele mai multe ori, viata te obliga sa alegi astfel si atunci nu, nu esti un om fericit. Inveti sa devii si sa fii. Tu cu tine, cu gandurile si preocuparile tale, cu cercul tau, in bula ta.
Dar in realitate nu esti. Ci cauti sa devii. Inveti sa te descoperi si sa te accepti. Iti descoperi umbra si-ncerci sa dai la pace cu ea. Iti pui intrebari, citesti mult, faci tot ceea ce tine de tine ca sa stai bine tu cu tine. Nu stiu daca si Cristina a facut asa. Eu va arat o perspectiva, a mea.
Din tot ce am citit, vazut si experimentat in propria-mi viata pana la 45 de ani cred ca niciun om nu vrea sa fie singur. In special noi, femeile. Pentru ca energia feminina desi creatoare, are nevoie de energie masculina ca sa-si atinga potentialul maxim, sa-si implineasca misiunea ei pe pamant. Pentru ca noi femeile avem nevoie sa daruim, sa iubim, sa crestem, sa ingrijim, sa fim! Si o putem face doar atunci cand daruim si primim. Legea echilibrului, simplu!
Si-atunci eu cred ca ea, ca orice alta fiinta dar mai ales ca femeie, a avut nevoie de iubire pe care, se pare, n-a mai gasit-o in ultimii ani decat la animalele ei de companie.
De asta eu nu cred in teoria singuratatii aleasa constient. Ci cred mai degraba ca singuratatea e o rana cu care inveti sa traiesti. Pe care inveti s-o cureti, s-o pansezi, s-o ingrijesti.
Si mai cred ca, desi suntem diferiti, putini sunt cei care aleg sa traiasca o viata constienta singuri. Eu am cunoscut pana acum doar barbati in genul asta de poveste. Cel mai adesea monahi/maestri spirituali care, in majoritate insa, au avut o viata pamanteana cu multe deziluzii, tradari, furtuni sufletesti. Toate catharsice.
Eu cred ca toti avem nevoie de IUBIRE pentru ca fara ea am fi doar niste suflete goale. Si mai cred ca putini sunt cei care au cunoscut-o cu adevarat pe Cristina Topescu. Si mai putini au inteles-o si i-au fost aproape in momentele gri.
Mi-ar fi placut sa o cunosc. Dar n-am avut ocazia. Am admirat-o insa de la distanta si am invatat cat am putut de mult de la ea ca jurnalist.
Cred cu tarie ca a fost un om sensibil, bun si frumos. Cred ca a fost o poezie de om. Si mi-ar fi placut sa nu scriu aceste randuri cu gandul la ea.
As fi preferat s-o urmaresc in continuare si s-o citesc, in viata…
