Nu-s 20 ca-n cartea lui Dumas dar titlul mi s-a parut potrivit pentru reintalnirea noastra. Pentru ca noi eram, sau cel putin ne simteam, ca muschetarii unei generatii. Ai generatiei si clasei noastre. Stiti déjà ca scriu rar si doar atunci cand am ceva de impartasit. Unii ar spune ca gresesc ca n-o fac mai
“V-ati intrebat vreodata care va sunt limitele sau daca ele exista cu adevarat? Eu am redescoperit ca ele exista doar in mintea noastra. Stiati si voi, nu-i asa? 🙂 V-o spun poate cartile citite, prietenii sau specialistii. Dar cel mai sincer si adevarat raspuns este in voi, in fiecare dintre noi. Iar eu v-o spun
La indemnul vostru, dragile mele prietene cititoare, la ceas de zi si stea de ianuarie, in umbra unei tranzitii de inceput de an (de la o stare la alta si de la o idee la mai multe), in asteptarea unui super-interviu pentru “Oameni din Romania mea frumoasa” mi-am zis: ce-ar fi? daca v-as mai oferi
Mi-e dor de Eminescu, de Blaga, de Nichita…Mi-e tare dor si va marturisesc ca m-am gandit azi, poate mai mult ca altadata, la toti cei care ne-au insufletit. Dorul si dragul de carte. Remarcam cu stupoare, zilele trecute, ca tinerii nu reusesc sa citeasca doua-trei randuri la prima vedere. Ca nu pot (parte dintre ei)
Da, stiu o sa-i dezamagesc pe unii, o sa-i sperii pe altii. Probabil. Dar nu, nu voi vorbi despre sinucidere. Ma gandesc sa plec, sa emigrez. Caut insa motive sa raman. Nu stiu de ce n-am facut-o pana acum. Poate intalnirile de viata, cu viata, poate prieteniile traite direct, fara regrete si doar cu lacrimi
