Am citit astazi un pasaj care mi-a placut mult. El a venit ca un raspuns intr-o zi de duminica si framantari si suna cam asa: “Acceptati faptul ca sunteti minunati, ca sunteti magnifici, ca sunteti frumosi, ca stiti tot ceea ce aveti nevoie sa stiti, ca puteti face orice va doriti, atat timp cat nu va folositi de oameni pentru a va implini niste nevoi. Acceptati faptul ca sunteti creatorii realitatii voastre iar viata va fi un miracol constient si firesc.” (Niculina Gheorghita, “Bucuria de a trai in si cu Dumnezeu”).

Ce poate fi mai minunat de atat? Poate doar primavara asta fermecata de-o luna a’ lui april ce face sa-nfloreasca un oras intreg, sarutul adolescentin asezat cuminte pe-un obraz sfios de fata sau torsul pisicii care-si gaseste mai mereu loc in poala mea, de fiecare data cand ma-ncapatanez sa scriu. Chit ca sta in cele mai nastrusnice pozitii nu se lasa pana nu ajunge unde-si propune ea, adica pe sub sau peste laptop 🙂 Uite asa! Pana si pisica isi creeaza propria realitate, daca intelegi ce vreau sa spun. Nu se lasa si pace! Asa ca tu de ce n-ai putea? Te las putin sa te gandesti la asta si poate-mi spui…Pana atunci iti zic ce ma framanta azi pe mine. Dincolo de necunoscutele unei ecuatii decizionale (hai ca m-am pierdut in meandrele concretului 🙂 ) am sentimentul unic si straniu ca oamenii n-au inteles inca (de adormiti ce sunt) c-afara-i primavara! Da, da, oameni buni e chiar asa! E adevarat ca in aceste doua zile de la sfarsit de saptamana ne-a cam suflat frigu-n ceafa si au coborat cu mult gradele-n termometre. Dar are si ea – vremea – rostul si capriciile ei. Cred c-a incercat sa ne limpezeasca putin mintile si sa ne curete sufletele. Ca doar asa se face primavara nu? Curatenie generala, mobilizarea! Frigul asta cred ca si-a propus sa ne scoata din starea de amorteala in care am cazut cu totii, tristi. Cum care stare? Aceea vecina cu lehamitea si panica, urat coafate de o viata mai putin roz. Cum care viata? Asta pe care, in fapt, tot noi o creionam. Noroc cu iubirea. Ca vine puternic din urma pe aripi de zefir albastru-violet si ne aduce asa, un chef de reindragostire…Exact cum imi spunea Maria. Care se-ndragosteste in fiecare primavara. De sotul ei. Ce drag imi e sa vad oamenii fericiti! Si ce frumos ar fi ca ei sa fie asa in fiecare zi! Mi-e si mai drag orasul care miroase acum a mar si a magnolii. Iar cel mai drag mi-e ca avem puterea sa renastem. Asa ca gazele, ca florile, ca soarele ce ne dezmiarda obrajii rapusi de lacrimi sau inima de dor, ca vrabiutele ce-mi canta fericite pe balcon. In fiecare dimineata.