Pe Ovidiu Slatineanu l-am cunoscut in vara lui 2013 la o cafea. Il descoperisem cu ceva vreme in urma pe o o retea de socializare, prin fotografiile sale de un realism si o sinceritate ce trec dincolo de lentila aparatului pe care-l poarta mai tot timpul cu el. Cand ne-am intalnit purta un zambet timid si o pereche de ochelari de soare, pe care, l-am rugat sa-i dea jos ca sa-i vad mai bine ochii. In fapt vroiam sa vad dincolo de ei, sa-i vad sufletul, sa-l cunosc mai bine. Exact invers ca-n povestea cu lupul si scufita rosie. 🙂 Mi-a raspuns oarecum mirat si surprins ca-i place abordarea mea si de atunci am devenit prieteni. Mi-a vorbit despre pasiunea lui pentru cultura Cucuteni, despre pictura si tehnica pe care o abordeaza (descoperind-o practic) in tablourile sale si despre viata lui asa cum e ea. Dincolo de cuvinte am descoperit un om indragostit de orasul si de tara sa (desi nu e pietrean la origine dar e clar! Roman), un creator, un vizionar, un destin. M-a uimit prin avalansa de trairi pe care le experimenteaza insa i-am inteles spiritul rebel dar “cu cauza” si mi-a placut perseverenta lui. In tot ceea ce face. Pentru ca in ceea ce face, crede! Am inteles ca sunt multi care-l contesta si-l invidiaza, la fel de multi cei care nu-i inteleg demersul (artistic sau nu) insa si-a asumat statul de “Golan” si vrea sa arda intens. In fiecare clipa. Pentru el timpul nu mai are rabdare…Are o biblioteca in cap dar n-are diplome de pus pe pereti. Are talent cu carul si nu se vinde ieftin. Iese din tipare, se situeaza dincolo de clisee si iubeste. Asa cred. I-am vazut lucrarile si am ramas muta. De uimire, evident! 🙂 Mi-am amintit tarziu ca i-am luat un interviu demult, la o expozitie colectiva, pe vremea cand fiecare dintre noi era un altcineva. Acum am ales sa ne reintalnim. Si sa impartasim. La un ceai. Intr-o dimineata frumoasa de primavara. Iar povestea scrisa impreuna o gasiti pe videoblog. Asa cum v-am obisnuit. In fiecare zi de miercuri. Pe videoblog, dupa ora 15.00. La “Lectia de viata”. Va astept!