Nu-s 20 ca-n cartea lui Dumas dar titlul mi s-a parut potrivit pentru reintalnirea noastra. Pentru ca noi eram, sau cel putin ne simteam, ca muschetarii unei generatii. Ai generatiei si clasei noastre.

Stiti déjà ca scriu rar si doar atunci cand am ceva de impartasit. Unii ar spune ca gresesc ca n-o fac mai des. Eu am ales fiu aici doar cand simt ca am ceva de impartasit. Ceva ce merita atentie!

Asa cum v-am obisnuit, aleg de fiecare data sa va impartasesc emotie in stare pura. De ce? Pentru a va oferi din curajul pe care si eu il descopar in mine in fiecare zi si poate, pentru a va inspira (macar putin!) in tot ceea ce faceti.

Aleg sa crestem impreuna! Sa invatam cat de importante sunt alegerile noastre si cum ele ne creeaza in mod direct realitatea. Imi amintesc aici de ceea ce ne spunea Adrian la cel mai recent atelier de dezvoltare personala, pe care l-a sustinut la Piatra Neamt. Si anume ca, atunci cand vrei sa fii fericit e nevoie sa faci doar un pas. Un simplu gest. Iar aceasta alegere iti va deschide un drum nou, o paleta larga de oportunitati, iti va creiona o alta realitate. Ca sa citez din memorie: ” Cum ar fi sa-ti suni un prieten cu care n-ai mai vorbit de mult si sa te bucuri pur si simplu de moment? Si cine stie? Poate iese si altceva din experienta asta?!” 🙂

Pare greu? S-ar putea, la prima vedere. Dar nu e! V-o spun din ce-am trait de curand, adica fix in week-end. Noi, cei despre care voi scrie in continuare.

Dupa lungi si uneori letargice discutii pe facebook (unde ne-am adunat din aproape-n aproape cam in urma cu o jumatate de an), iata-ne ajunsi in momentul cu pricina. Pentru ca da! Ne tot “chinuim” de vreo cateva luni sa ne intalnim. Noi, fostii colegi de generala de la a VIII-a A.

Sigur ca nu e usor si cumva, e si de inteles. Oamenii s-au schimbat, plus ca-s sunt impartiti care-ncotro in lumea larga, pe unde i-au dus drumurile vietii. Iar pe deasupra mai e si perioada concediilor. Ce sa zic? E un pic de munca motivationala pana te aduni om cu om, insa experienta merita toti banii! Cel putin a noastra a fost super fun. Parerea mea! 🙂 Ideea e ca intr-un final (si mai ales datorita lui Emi) ne-am adunat! Om cu om, suflet cu suflet. Si asta e mare lucru!

M-am bucurat sa descopar ca, desi ne-am maturizat, ne-am definit ca adulti si personalitati, in sufletul nostru am ramas tot copii. La fel de nebuni si dornici de sotii, cu sufletele pline de dorinta de a povesti, de a fi impreuna, de a ne reaminti, de a trai! Fara griji, bariere si altele asemenea!

Poate ca undeva in subconstient exista aceasta nevoie permanenta de a retrai momentele fericite din copilarie. Habar n-am! Cert e ca daca ea exista, noi n-am facut exceptie. 🙂 Ne-am amintit cu placere de ele desi copilaria noastra n-a fost neaparat una lipsita de griji. Dar clar a fost o copilarie!

Pentru ca noi, generatia cu cheia de gat, chiar ne-am jucat, ne-am imprietenit unii cu altii si ne-am iubit sincer si dezinteresat! Imi vine acum in minte Paula (prietena mea de vreo 40 de ani, devenita cumatra intre timp) care la revederea de acum 3 ani (cea cu toata generatia) ne impartasea ce i-a spus fiicei ei in prima zi de scola: “Uita-te mama bine in clasa, ca nu se stie niciodata care dintre ele iti va deveni prietena si mai apoi nasa copiilor tai!” Pentru ca asa e! Toate prieteniile sunt unice, minunate, de necomparat dar totusi…parca legaturile create in copilarie sunt (cel putin pentru mine) mai puternice si mai sincere decat cele facute la maturitate. Pentru ca odata deveniti adulti intervin mastile sociale, aspectele diverse ale personalitatii si lista poate continua.

Da! Am fost copii! In sensul cel mai fain al cuvantului. Noi am jucat sotron, am facut cazemate si nenumarate nazbatii, am stat la cozi interminabile la paine si la lapte (pe vremea cand se lua lumina), am invatat la lampa cu gaz, ne-am uitat la Mihaela (desenul animat) si la Dallas (super serial), am mancat guma Turbo si am vazut primele filme cu Bruce Lee la video-urile aduse de vreo cunostinta, din strainatate.

In intalnirea noastra frenezia celor 28 de ani cu care am inaintat in viata a fost insotita mereu de bucuria regasirii copilului din noi. Am trecut peste emotii si ne-am imbratisat. Ne-am privit in ochi si am comunicat. De la suflet la suflet. Ca si cum nu ne-am fi vazut de ieri. Pentru ca da! despre asta e vorba atunci cand te conectezi la celalalt. Atunci cand comunici. Despre dorinta sincera de a-l simti pe cel din fata ta, cu bucuriile si nevoile lui si de a intelege ceea ce vrea cu adevarat sa-ti transmita.

Iar eu am descoperit, inca odata, ca atunci cand alegem sa punem IUBIREA la baza tuturor intamplarilor din viata noastra (ale caror creatori suntem), nimic si nimeni nu ne poate rani sau dezamagi. Nimic si nimeni nu ne poate fura libertatea de a fi! Nimic si nimeni nu ne poate opri! 🙂

Pentru ca eu cred ca IUBIREA ne face mai puternici, mai sinceri si mai autentici. Si doar IUBIREA ne poate salva. Individual si colectiv.

Eu am ales sa pun IUBIREA la inceputul acestei experiente. Fara sa am asteptari. Fara sa am indoieli. Fara sa ma intreb: oare cum va fi? Iar viata mi-a demonstrat, din nou (pentru a cata oara?) cata magie are in ea. 🙂

Pentru ca da! IUBIREA e bucurie iar bucuria nu are nevoie de multe cuvinte. Ea vine din suflet si se revarsa asupra celorlalti. Ea se traduce prin imbratisati, zambete si hohote de ras. Asa cum am trait noi! Muschetarii unei generatii! 🙂

Iti multumesc Emi pentru ca “ne-ai batut la cap” si ai facut posibila revederea noastra! Iti multumesc Mirela pentru ca ai venit din Italia si ti-ai dorit sa ne revezi. Iti multumesc Laurentiu pentru colegialitate si tie Simona  pentru ce “fata faina ai devenit!” Iti multumesc Catalin pentru efortul de a sta macar putin impreuna si pentru promisiunea ca ne vom revedea!

Si nu in ultimul rand, imi multumesc mie, Irina, pentru deschiderea de-a fi parte din povestea asta!

Ce vreau sa spun cu toate astea? Fiti curajosi, fiti curiosi si fiti deschisi vietii cu tot ce are mai frumos in ea! 🙂

PS: Iar noi, cei cativa muschetari, am stabilit sa ne revedem in luna august. Speram ca ni se vor alatura si altii. Pana atunci…La buna revedere, dragi colegi!