Capitolul 2 – “Spitalizarea”
Era cred prima dimineață mai rece de vară, în jur de 8.30 când m-am prezentat la Biroul Internări cu bagajul pregătit pentru ceea ce urma să fie una dintre cele mai grele experiente din viata mea. Lume multă afară și înăuntru, la parterul spitalului vechi, acolo unde se aștepta cuminte la testarea anticovid. Căci da! Doar așa te poți interna (încă!) sau cu dovada că ești vaccinat. După vreo 2 ore de așteptare, mi-am luat rămas bun de la mama (care a fost și este stâlpul meu de sprijin în toată această nebunie) și-am urcat emoționată pe secția Chirurgie.
Nu vă voi povesti fiecare zi de-a fir a par ci doar voi puncta momentele care m-au marcat. Și ceea ce am remarcat așa, la prima mâna în cele 2 săptămâni de stat în spital. Și nu au fost puține.
Deși inițial am fost repartizată într-o așa zis rezervă, situația e… Că m-am plimbat prin vreo 3. Din lipsă de locuri. Pentru că da! După “pandemie” sunt foarte mulți oameni grav bolnavi plus afecțiunile urgente. Iar locurile disponibile extrem de puține. Ca-n spitalele de stat. Nu vă amăgiți cu ce vedeți pe la televizor. Situația e alta în teren. Fix ca-n cazul modularului cu paturi ATI din curtea spitalului. Inaugurat cu surle și trâmbițe în presă dar încă închis din lipsa unor avize tehnice.
În fine… Dacă ați trăit în comunism atunci e bine. Sunteți antrenați din punct de vedere psihologic și nu aveți mari așteptări. Iar dacă ați mai avut ocazia să întrați în spital în ultimii ani, e încă un atu. Chiar și așa însă faptul că o întreagă secție beneficiază doar de un grup sanitar e inadmisibil. Nu mai zic de faptul că saloanele nu au un sistem de alertă a asistentelor și infirmierelor, practic vocea fiind singura modalitate a pacientului de comunicare a nevoilor sale. Ai plămâni, strigi. Și poate te aude cineva, nu ai…Ai pus-o. La propriu. Mai ales dacă nu te poți ridica/deplasa singur.
Anyway, ce vreau să vă rog e, dacă ajungeți în spital, să luați lucrurile așa cum sunt. Nu putem schimba noi sistemul. Am învățat asta în cei 15 ani de televiziune. 🙂
Eu una, m-am plimbat prin 3 saloane până am reușit să găsesc un loc în care să pot dormi măcar 3 ore pe noapte. Pentru că acolo, din păcate, sunt multe necazuri și multă suferință. Nu știi niciodată ce urgență vine în salon, cât de dificil e totul. Ce implică rezolvarea ei. De la faptul că oamenii aceia (mă refer la cadrele medicale) chiar au de salvat vieți până la faptul că sunt foarte putini, ceea ce iar este inadmisibil. Și asta le îngreunează munca. Tuturor.
Vă puteți imagina că 70 de bolnavi (asta ar fi capacitatea maximă de ocupare a secției, care la un moment dat a fost depășită) sunt îngrijiți de 4 asistente pe tură și cam de tot atâtea infirmiere? Este incredibil de puțin la ce nevoi sunt acolo!
Așa că sfatul meu este să vă înarmați cu putere, răbdare, pampersi, dezinfectant și să vă adaptați din mers. Este greu, uneori inuman dar asta e, din păcate, România. Pentru care mulți dintre noi am făcut sacrificii. Trist…foarte trist.
Sigur, există și lucruri bune. Pe care vreau să le punctez. Paturile sunt acceptabile (noroc de donații), mâncarea suficient de gustoasă pentru condiții de spital. Bolnavii de diabet chiar primesc carne zilnic și suplimente! Există voluntari dedicați precum Melisa M., elevă la o școală sanitară, care iubește oamenii și face cu placere ceea ce face.
Asistentele fac și ele ce pot în condițiile date. Respect lor! Respect infirmierelor! precum și doctorului meu extraordinar Buganu Mircea.
Sigur, discuția se poate nuanța pentru că, evident! Există loc de mai bine. Însă la volumul de munca existent…Este aproape inuman să le cerem mai mult.
Unde aș fi eu mai atentă? Tot la capitolul “pacient”. Pentru că nu-i așa? Ne alegem meseria asta, tocmai pentru a avea grija de ei. Spre exemplu, eu nu i-aș trezi la 5.30 dimineața ca să dau cu mopul în saloane (în condițiile în care oricum nu poți dormi cu 3 tuburi de dren în abdomen, cum a fost cazul meu), aș mătura înainte de a face asta și aș respecta pe cât posibil orele de tratament. Însă… Probabil atât se poate acum și aici la nivel de management organizational și de resurse umane. Nu știu, zic și eu. Poate nu mai schimbam 6 manageri de spital în 2 ani. Oare se poate?
Revenind însă la oameni. Căci despre mine vă voi mai spune doar atat: Da! Mi-a fost frica înainte de operație dar am și avut încredere maximă în chirurg, în anestezist și mai ales în Dumnezeu. Am spus “Doamne, Facă-se voia ta!” și până să număr la 3 eram în lumea viselor.
Operația, am aflat ulterior, nu a fost ușoară însă dr. Buganu, împreună cu colegul său mai tânăr, dr. William, originar din Malaesia, a maiestrit-o cât s-a putut de bine. Sunt și le voi fi recunoscătoare mereu! Și cum îmi place mie să glumesc, am avut parte de-o internațională. 🙂
Revin și reiterez:
Respect și recunoștință cadrelor medicale, cu dedicație specială celor de la ATI, doctorului anestezist Gelu Dulhai, îngerului meu păzitor Oana Tatu și tuturor mamelor de îngerași, cu care am lucrat de-a lungul timpului, mame asistente care m-au vizitat și s-au rugat pentru mine. Mulțumesc domnului asistent Sergiu Barticel, pentru că acolo, la Terapie Intensiva, datorită lui m-am simțit în siguranță! Știu, poate suna aiurea în contextul actual dar ăsta e adevărul meu.
Si mulțumesc Felicia Tania Condorache pentru că nu m-ai lăsat să renunț atunci când credeam că nu mai pot și nu mai vreau. Mulțumesc pentru forța ta interioară, pentru Iubirea ta de oameni și de ceea ce faci. Fii sigură că mama ta te veghează și te ajută din Rai. Și că undeva, cândva se va face dreptate. Avem nevoie de oameni ca tine! Tu mi-ai arătat, prin exemplul personal, că există Oameni printre cadrele medicale. Și n-am să uit niciodată că datorita ție, am încă vene.
În loc de concluzie:
Spitalul e ultimul loc în care vă doresc să fiți. Am spicuit din această experiență esențialul astfel încât să aveți niște repere dar și să căpătați încredere. Nu în sistem ci în oameni. Pentru că ei formează sistemul. Dincolo de deciziile politice, de strategiile de marketing, de dorințe și nevoi.
Si mai ales, am vrut să vă împărtășesc (în scop terapeutic) un alt capitol al poveștii mele, în care Dumnezeu îmi vorbește prin fiecare om pe care îl întâlnesc. E felul Lui de a-mi arăta că mă iubește. Că mă are în grijă. Că mi-a fost și îmi este mereu aproape.
Prin fiecare experiență am înțeles că există suferințe mai mari.
Cu fiecare înțelegere am devenit mai puternică.
La fiecare pas făcut câștig înțelepciune.
Cred că abia acum mă descopăr și mă asum în toată splendoarea Divinului. Ceea ce vă doresc și vouă. Amin!
(Fotografia a fost făcută în prima zi de spitalizare, adică pe 4 aug. 2021)