Capitolul 1 – “Vestea”
Era o zi superba de iunie care anunța doar un control medical de rutină. Nimic nu prevestea lupta ce avea să înceapă în suflet, în minte și în fizic. Atenția și grija medicului Valeria Vișan a făcut să revin o săptămână mai târziu și să aflu că… E posibil să am o tumora pe ovarul stâng. Ulterior s-a dovedit că era pe colon. Și de aici începe…Nebunia. De ce nebunie? Pentru că oricât de puternic ai fi nu esti niciodată pregătit să afli că ai…diagnosticul ala pe care nu vrei să-l rostești (știți voi, în zodia racului).
Bun. Și-acum că ai aflat ce faci? Urli, plângi, râzi isteric? Eu una am ieșit din cabinet paralizată de idee, refuzând cu tărie asa ceva în realitatea mea. De asta tot ce am putut să fac a fost să ma așez pe o bancă și să mă rog. Să nu fie adevărat!
Momentul acela în care priveam pierdută către Turnul lui Ștefan a fost unul dintre cele mai grele din viața mea. Deși pierdusem relații, oameni dragi, bani, bunuri, joburi, acum era vorba despre cu totul altceva. Jucam în alt film. Unul pe viață și pe moarte. Și cum îl rugam eu pe Sfântul Nectarie să-mi spună ce să fac…iată că apare pe alee, fix în fața mea, dr. Ciocoiu, cardiologul. Ne știam prin natura fostei mele profesii și cam atât. Pentru mine însă acela a fost semnul că Dumnezeu îmi vorbește și mi-a trimis omul potrivit. Doctorul pe care să-l pot ruga să se uite pe un rezultat RMN și care să-mi spună ce să fac. Apoi a apărut și doamna dr. Maria Ciocoiu. Care a confirmat ce-mi spusese deja soțul ei. Clar! Ei au fost îngerii trimiși de Dumnezeu să-mi ghideze pașii și să-mi dea încredere în ce va urma. Ei m-au întărit sufletește și cu mare grijă, m-au pregătit mental pentru ceea ce avea să urmeze. Le sunt și le voi fi mereu recunoscătoare pentru grija lor și felul delicat de a mă sfătui!
Mai târziu, alături de ei au venit și alți oameni, cum îmi place sa cred și să spun: trimișii lui Dumnezeu să mă aline și îndrume. Pentru că da! Dumnezeu lucrează prin oameni. Iar oamenii pe care vi-i trimite când aveți nevoie vin pe cele mai nebănuite căi. Doar să aveți încredere și să vă rugați mult. E infinită puterea rugăciunii. Individuale și colective.
Și încă ceva. E foarte important să aveți cu cine vorbi. Să știți ce aveți de făcut mai departe. Pentru că, în mod evident, nu vă spune nimeni. Nici sistemul, nici medicul de familie, nici internetul. Și ca să nu vă pierdeți în Negura unui astfel de moment, cautati ajutor specializat. Contează enorm.
Apoi, nu disperați! Păstrați-vă tăria pentru că vor veni și momentele grele. Eu una, le-am trăit în etape. În prima fază m-am izolat și nu am spus nimic nimănui. Doar mamei, care s-a retras în chilia ei în rugăciune și unei prietene, care s-a speriat și a luat distanță. Pentru a reveni mai târziu.
Și uite așa m-am trezit singură în plină furtună. Fără să știu cum să conduc corabia, fără radar și colac de salvare. Șocată, speriată și neștiind încotro… am găsit sprijin acolo unde mă așteptam mai puțin, adică într-un prieten la distanță. Mulțumesc Adrian! 🙂 Cu ajutorul lui am depășit momentul greu al începutului de diagnostic, am învățat să accept că oamenii reacționează diferit în fata suferinței și a morții, am înțeles că totul depinde de mine și de Dumnezeu. Care, dragul de El mi-a fost aproape în fiecare clipă. Chiar și atunci când m-am revoltat: “De ce eu? De ce mi se întâmplă mie?“
Încă nu am găsit răspunsul decât din perspectivă karmica (nu am antecedente în familie, de aproape 2 ani alesesem un stil de viata sănătos, eram o persoană activă) dar poate că toate au un rost și un sens, pe care nu are rost a le înțelege și cauta cu mintea.
Probabil că nici o criză nu vine degeaba în viata noastră. Așa se spune. Că tot ce vine spre noi sub formă de suferință vine ca să ne învețe, să ne curețe, să ne dea un reset. Așa o fi…vom vedea.
Și-am să vă mai mărturisesc ceva. Ceva ce-am învățat pe pielea mea la propriu. Să nu vă fie teama/rușine sa spuneți că suferiti. Cereți ajutorul. Nu știi niciodata cine îți asculta ruga. Și ți-l oferă.
Vorbiți cu prietenii. Ajută mult. Cu cei din copilărie. Cu cei care simțiți că vă iubesc și vă vor binele cu adevărat.
Setați-vă mental că e doar o fază. O situație ce trebuie rezolvată. Că va trece și asta… Eu asa am făcut.Am luat lucrurile pas cu pas. Nu vă grăbiți spre rezultatul final. E nevoie de multa răbdare. Procesul e lung. După cum mă știți, eu sunt fata de acțiune, însă oricât m-am grăbit tot a trebuit sa accept că nu pot controla eu ritmul sistemului medical fie el și la privat și că mai mult de atât nu pot face. Țineți cont! Au trecut 2 luni de la diagnostic și 2 săptămâni de la operație, timp în care toate investigațiile le-am făcut contra cost. Mai puțin operația.
Iar lecția răbdării continuă. Sunt în proces. Deocamdată atât. Va urma…
PS: Scriu aceste rânduri atât în scop terapeutic cât și pentru a vă fi de ajutor vouă celor care ați trecut sau poate treceți prin suferință. Nu suntem singuri! Dumnezeu ne iubește și de noi depinde să ne găsim, împărtășim și să trecem împreună prin asta.
Fiți curajoși, sănătoși și aveți grija de voi!
Vă mulțumesc și vă iubesc!
